Viata insasi nu este decat o colectie de fapte, amintiri, realizari si esecuri. Judecand la rece, inca de cand ne punem pe picioare si incepem sa constientizam unele fapte, devenim niste roboti ai erei progresului. Niste aparate automate care nu fac altceva toata ziua decat sa munceasca, sa alerge, sa fuga dintr-un loc in altul, incercand sa faca de toate si sa multumeasca pe toti sau cum e o vorba veche "sa impace si capra si varza", ceea ce este practic imposibil si groaznic de obositor.
Cati dintre noi ne-am oprit in ultima vreme sa admiram un nor, un apus de soare, o frunza atinsa de mantia toamnei, un fluture...oare cati am mai avut timp sa ne bucuram de frumusetea si linistea naturii, atat de compelxa, dar totusi singura aproape cu adevarat de noi, singura care ne primeste cu bratele deschise atunci cand avem nevoie de o gura de aer proaspat sau de un sfetnic bun si tacut?
Suntem atat de preocupati de "a face", "a avea", " a controla", "a detine", incat uitam lucrurile esentiale ale vietii. Uitam sa ne bucuram de chestiile marunte. Ele sunt pana la urma cele care dau culoare, pasiune, incredere, ele sunt cele care ne apropie unii de altii sau pe om de natura. Un gest, un cuvant spus din inima, o privire blanda, un ciripit intr-o dimineata de primavara cand esti la bunica la tara...toate astea iti incanta sufletul si relaxeaza trupul prins in incordarea cotidiana.Si eu ma fac vinovata de toate aceste lucruri si stiu ca gresesc, sunt constienta si regret in secunda urmatoare, ma lupt sa ma corectez si sa devin omul acela calm si rabdator, bun si constient ca daca faci bine si iti doresti bine asa si va fi. Ma lupt cu incordarea vesnica a orasului, cu fuga continua dupa bani pentru facturi..ma lupt si imi doresc sa reusesc si stiu ca daca imi doresc cu adevarat asa va fi.
Mai mereu in drum spre serviciu sau stand la o masa undeva incerc sa privesc dincolo de mastile oamenilor pe care ii intalnesc. Toti suntem agitati, nervosi, majoritatea au priviri reci, pierdute, ne uitam in jos, distrati pe geam si in cazul in care se lovesc doua persoane accidental sa te tii ce cearta incepe in cele mai multe cazuri...!!? E trist....ne distrugem moral si spiritual. Ce ar fi daca ne-am opri sa ne gandim putin la viata pe care ne-o dorim, sa constientizam ca exista mai mult de urmatoarea zi sau urmatoarea saptamana? Ce ar fi daca am gandi putin si in viitor, la cum am vrea sa arate? Eu una stiu ca vreau sa fie unul frumos. Si cand spun "frumos" nu ma refer la o viata roz si plina de lux, ci la una linistita alaturi de persoana pe care o iubesc. Sa vin acasa cu drag, stiind ca ma asteapta confortul familiei, cineva care sa ma ia in brate si o bucatarie care asteapta sa fie folosita :D.
Timpul trece pe langa noi si ne trezim la un moment dat ca am scapat ceva printe degete si nu stim ce...ei bine, este tocmai tineretea, elanul si increderea din primii ani ai vietii cand simti ca te poti bate cu toti pentru ce este al tau, cand simti ca poti muta muntii din loc. Daca acum nu facem nimic si nu constientizam ce trebuie sa facem, ce avem nevoie si ne dorim, anii trec si va fi tot mai greu. Si tocmai pentru ca ne lasam atrasi in jocul economiei de subzistenta, in tumultoasa viata cotidiana... Viata care ne este atat de draga si care in acelasi timp ne pune necontenit la incercare: ne masoara curajul, increderea, rabdarea, capacitatea de crea, diplomatia, finetea, moralitatea...viata care ne ridica pe cele mai inalte culmi, dar care ne si darama in cel mai negru abis, care ne supune la tot felul de incercari si cazne pentru a ne cali, a ne face demni si frumosi sufleteste. Caci ce e mai placut vederii decat un om care s-a ridicat din propria cenusa, care nu s-a lasat infrant in ciuda greutatilor? Indiferent de avutie, omul cu adevarat demn se remarca de la o mila...se cunoaste dupa privirea dreapta, neascunsa, dupa zambetul sincer si cald, dupa pasul hotarat si masurat, dupa puterea de a se adapta situatiilor impuse de viata. Si de un astfel de om avem nevoie pentru a rezista.
Viata...colectie de diapozitive alb-negru, uneori color (depinde de cat de recente sunt amintirile)...colectie de replici si incercari...un clasor in care ne insiram zilele...
Stim ce ne dorim cu adevarat? Sau sunt doar iluzii create de standardele societatii in care traim?
La batranete imi doresc sa ma plimb in liniste cu un mosulet al meu la brat printr-un parc toamna si sa imi aduc aminte de "colectia mea de timbre". Printre ele s-ar regasi: primul pom de Craciun pe care il tin minte, prima zi de scoala, primul sarut, prima zi de facultate, prima iubire..si desigur, multe altele pe care le voi mai aduna.
Viata este asa cum ne-o cladim si asa cum ne este dat, asa cum o meritam si asa cum trebuie sa fie.
Caci indiferent de stradaniile noastre, daca cineva acolo spune ca mai trebuie sa ne chinuim inca putin ca sa ne dovedim demni, inseamna ca asa este. Si totusi viata este ca o cana de ceai...dulce - amaruie, parfumata, calma cand o lasi pe masa si agitata cand te bucuri de gustul, caldura si moliciunea ei.
Iar tie, cana mea de ceai, care ma indemni sa scriu toate astea...iti multumesc pentru fiecare secunda si fiecare "diapozitiv" pe care il voi privi cu drag la batranete...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu