Asteptare

"Mamico, mamico...ce e aia?"...intreaba fetita cu ochii plini de slipire.

"Ce sa fie Mara?"

"Aia mami, aia..nu stiu cum se numeste...dar e atat de frumoasa...vreau si eu, mami!"

"Nu e nimic Mara acolo. Inceteaza ca suntem pe drum. Stai langa mine si fii atenta pe unde mergi, nu ai vazut masina? Vrei sa patesti ceva?"

Fetita nu a mai spus nimic, dar ochii i s-au intristat, caci disparuse fiinta accea ciudata. Nu mai era. Se gandea ca poate s-a suparat ca nu a stiut ce era...sau pe mami, care nu o vedea... Isi dorea sa o revada iar. Era atat de frumoasa cum nu mai vazuse.

Ajunsa acasa, in patut, s-a gandit la aparitia de peste zi. Oare ce a fost? Va mai veni? O va mai revedea? A durat o fractiune de secunda doar, dar avea sa o tina minte toata viata.

Au trecut cativa ani, timp in care copila a crescut si a devenit o tanara domnisoara eleganta si frumoasa. Singuratica, dar speciala. Si inca se gandea la fiinta aceea...

Dupa atata timp incepuse chiar sa creada ca i s-a parut, ca a fost o simpla plasmuire. Sau un simplu vis. Insa nici acum nu putea sa uite cum arata. Isi amintea si cel mai mic detaliu. Ochii de un albastru cristal, privirea calda, dar in acelasi timp rece, ca o masca...pur si simplu te hipnotiza, te facea sa te temi... Si totusi, i se citea in priviri o oarecare retinere, durere, tristete, nu putea sa isi dea seama. Stia doar ca era speciala, din alta lume, cu pielea ei fina, usor transparenta si buzele rosii, frumos conturate...Mainile albe cu degete lungi, subtiri..poate chiar putin prea alungite. Nu isi misca buzele, dar putea sa o auda. Stia si simtea tot ce ii spunea. Vocea ii era ca un cantec, iar cuvintele curgeau pe ritm de poveste. Oare avea sa o mai vada?

Anii s-au scurs. Fetita a ajuns o batranica simpatica, singuratica ce e drept. Acasa statea printre cartile ei. De acolo a cunoscut ea lumea cu bune si rele. In parc vorbea cu toti copilasii si hranea zilinic porumbeii, care devenisera copii ei. O iubeau. Erau singurii care aveau grija de ea. Si ea le povestea ore intregi despre fiinta aceea sublima. Acum, era sigura ca avea sa o revada, chiar mai curand decat era pregatita. Nu isi putea explica, dar sentimentul devenise tot mai puternic in ultima vreme.

Intr-o seara rece de toamna, pe cand statea in balansoarul ei, cu patura trasa peste picioarele obosite si cu o carte deschisa pe masa de cafea...a simtit ceva...un fosnet si un miros cunoscut.

Din nimic, in fata ei a reaparut plasmuirea, visul...ceea ce a asteptat toata viata...

Era neschimbata. Aceiasi ochi intensi, aceeasi privire puternica si aceeasi voce calda. Semana cu un cantec pe care l-a auzit in tinerete, dar nu si-l mai amintea. Ah ce pacat, era frumos. Pe cantecul acesta a dansat cu cel care avea sa-i fie sot mai tarziu.

Cateva secunde, care au parut o eternitate, s-au privit ca pentru prima oara. Femeia se gandea cat de mult o shimbasera pe ea anii, greutatile, supararile...cat de mult se invechise corpul acesta trecator, cat de...obosita era...si cat de mult isi dorea un somn bun. In schimb, fiinta aceea era ca dintr-o poveste, era perfecta.

Deodata totul a devenit frumos, parea ca obiectele danseaza in jurul ei, ca prind grai si ii spun tot felul de povesti.

Nu a vorbit nici una, nici cealalta. Stia ca venise dupa ea; venise sa o ia in lumea ei, una fara griji si cu multa liniste. Stia ca avea sa ii fie mai bine, ca sufletul ei avea in sfarsit sa fie acolo unde a tanjit o viata intreaga, inca din ziua cand a vazut-o prima oara. Simtea de mult ca locul ei nu e aici...printre oameni era ca o straina, ca o necunoscuta...nu a avut decat vreo doi, trei prieteni toata viata...si au parasit-o si ei. De atata amar de ani era singura, doar porumbeii ei ii alinau batranetile. Se temea, dar stia ca avea sa ii fie mai bine.

S-a ridicat din balansoarul ei, a pus cartea pe masa si si-a infasurat salul mai bine. I se facuse frig. O ceata se lasase brusc si, ciudat, dar mirosea a levantica. Asa avea sa fie?

Apoi o liniste de nedescris a cuprins-o incet. O liniste stranie...nu se auzea nimic, nici respiratia nu si-o mai auzea.

Asta a fost tot? Ce bine era, nu mai simtea nimic, totul era Liniste.

In camera se lasese o ceata deasa, rece. Cand s-a imprastiat, femeia nu mai era...doar pe cartea deschisa era un trandafir.