Michael Jackson - Man In The Mirror

“Mereu fac lucruri pe care nu le pot face – aşa ajung să le fac.” (Pablo Picasso)

Asteptare

"Mamico, mamico...ce e aia?"...intreaba fetita cu ochii plini de slipire.

"Ce sa fie Mara?"

"Aia mami, aia..nu stiu cum se numeste...dar e atat de frumoasa...vreau si eu, mami!"

"Nu e nimic Mara acolo. Inceteaza ca suntem pe drum. Stai langa mine si fii atenta pe unde mergi, nu ai vazut masina? Vrei sa patesti ceva?"

Fetita nu a mai spus nimic, dar ochii i s-au intristat, caci disparuse fiinta accea ciudata. Nu mai era. Se gandea ca poate s-a suparat ca nu a stiut ce era...sau pe mami, care nu o vedea... Isi dorea sa o revada iar. Era atat de frumoasa cum nu mai vazuse.

Ajunsa acasa, in patut, s-a gandit la aparitia de peste zi. Oare ce a fost? Va mai veni? O va mai revedea? A durat o fractiune de secunda doar, dar avea sa o tina minte toata viata.

Au trecut cativa ani, timp in care copila a crescut si a devenit o tanara domnisoara eleganta si frumoasa. Singuratica, dar speciala. Si inca se gandea la fiinta aceea...

Dupa atata timp incepuse chiar sa creada ca i s-a parut, ca a fost o simpla plasmuire. Sau un simplu vis. Insa nici acum nu putea sa uite cum arata. Isi amintea si cel mai mic detaliu. Ochii de un albastru cristal, privirea calda, dar in acelasi timp rece, ca o masca...pur si simplu te hipnotiza, te facea sa te temi... Si totusi, i se citea in priviri o oarecare retinere, durere, tristete, nu putea sa isi dea seama. Stia doar ca era speciala, din alta lume, cu pielea ei fina, usor transparenta si buzele rosii, frumos conturate...Mainile albe cu degete lungi, subtiri..poate chiar putin prea alungite. Nu isi misca buzele, dar putea sa o auda. Stia si simtea tot ce ii spunea. Vocea ii era ca un cantec, iar cuvintele curgeau pe ritm de poveste. Oare avea sa o mai vada?

Anii s-au scurs. Fetita a ajuns o batranica simpatica, singuratica ce e drept. Acasa statea printre cartile ei. De acolo a cunoscut ea lumea cu bune si rele. In parc vorbea cu toti copilasii si hranea zilinic porumbeii, care devenisera copii ei. O iubeau. Erau singurii care aveau grija de ea. Si ea le povestea ore intregi despre fiinta aceea sublima. Acum, era sigura ca avea sa o revada, chiar mai curand decat era pregatita. Nu isi putea explica, dar sentimentul devenise tot mai puternic in ultima vreme.

Intr-o seara rece de toamna, pe cand statea in balansoarul ei, cu patura trasa peste picioarele obosite si cu o carte deschisa pe masa de cafea...a simtit ceva...un fosnet si un miros cunoscut.

Din nimic, in fata ei a reaparut plasmuirea, visul...ceea ce a asteptat toata viata...

Era neschimbata. Aceiasi ochi intensi, aceeasi privire puternica si aceeasi voce calda. Semana cu un cantec pe care l-a auzit in tinerete, dar nu si-l mai amintea. Ah ce pacat, era frumos. Pe cantecul acesta a dansat cu cel care avea sa-i fie sot mai tarziu.

Cateva secunde, care au parut o eternitate, s-au privit ca pentru prima oara. Femeia se gandea cat de mult o shimbasera pe ea anii, greutatile, supararile...cat de mult se invechise corpul acesta trecator, cat de...obosita era...si cat de mult isi dorea un somn bun. In schimb, fiinta aceea era ca dintr-o poveste, era perfecta.

Deodata totul a devenit frumos, parea ca obiectele danseaza in jurul ei, ca prind grai si ii spun tot felul de povesti.

Nu a vorbit nici una, nici cealalta. Stia ca venise dupa ea; venise sa o ia in lumea ei, una fara griji si cu multa liniste. Stia ca avea sa ii fie mai bine, ca sufletul ei avea in sfarsit sa fie acolo unde a tanjit o viata intreaga, inca din ziua cand a vazut-o prima oara. Simtea de mult ca locul ei nu e aici...printre oameni era ca o straina, ca o necunoscuta...nu a avut decat vreo doi, trei prieteni toata viata...si au parasit-o si ei. De atata amar de ani era singura, doar porumbeii ei ii alinau batranetile. Se temea, dar stia ca avea sa ii fie mai bine.

S-a ridicat din balansoarul ei, a pus cartea pe masa si si-a infasurat salul mai bine. I se facuse frig. O ceata se lasase brusc si, ciudat, dar mirosea a levantica. Asa avea sa fie?

Apoi o liniste de nedescris a cuprins-o incet. O liniste stranie...nu se auzea nimic, nici respiratia nu si-o mai auzea.

Asta a fost tot? Ce bine era, nu mai simtea nimic, totul era Liniste.

In camera se lasese o ceata deasa, rece. Cand s-a imprastiat, femeia nu mai era...doar pe cartea deschisa era un trandafir.

Radiohead - Creep

"Un prieten adevarat iti stie slabiciunile, dar iti arata calitatile, iti simte temerile, dar iti intareste credinta, iti cunoaste ingrijorarile, dar iti elibereaza spiritul, iti recunoaste defectele, dar iti subliniaza posibilitatile." (William Arthur Ward)

Sperante despre noi...

Ce este mai presus de a fi om?

Ce este mai important pentru omul de azi, puterea sau cinstea?

Cinste..onoare..cuvinte simple, dar care implica atat de multe!!! In zilele pe care le traim, descoperim cu stupoare ca oamenii nu mai sunt ceea ce au fost creati sa fie. Suntem niste masini egoiste care nu vad mai departe de propriile interese si bunastarea personala. Ne limitam la maruntisuri si nu vedem dincolo de perdeaua de greutati, necazuri, barfe si stiri mondene.

De ce nu putem fi iar oamenii aceia simpli, buni si dezinteresati? Sa fim mandri cu ce avem, chiar daca e putin, dar sa fim mandri ca e al nostru, realizat de noi. Sa incercam sa fim mai buni si sa ne perfectionam continuu, calitativ si informational. Sa devenim mai omenosi, mai capabili, mai buni in ce facem si mai intelegatori, mai rabdatori si mai naturali.

Este oare atat de greu? Putinii care mai sunt asa risca in curand sa fie acaparati de mirajul cotidian sau sa fie marginalizati, considerati ciudati sau inadaptati. Iar pe putinii care mai sunt asa, daca avem norocul sa-i intalnim, este bine sa ii pastram..pentru ca "oameni" gasim tot mai rar. Iar majoritatea prefera sa stea retrasi, curati. Sunt de parere ca nu vom fi oameni pana nu vom invata sa fim iar copii. Nu ca si comportament, ci ca atitudine. Ei sunt cei mai sinceri si curajosi, frumosi si curati. Nici un om nu este om implinit si adevarat pana nu redescopera copilul din el si pana nu invata sa-l accepte. Particica accea te face sa vezi lucrurile altfel, sa nu mai fi invidios pe ce are altul, sa fi mai amabil, mai bland, mai intelegator, mai sincer si mai presus de toate sa stii sa iubesti dezinteresat si din suflet. Caci mai presus de toate si singurul lucru care ne ramane in ciuda tuturor necazurilor si supararilor este iubirea sub toate formele ei. Ea ne da puterea sa continuam. Stim ca avem un motiv pentru care merita sa ne dam si ultima suflare. Stim ca putem fi mai buni si mai presus de toate ca cineva acolo se gandeste la noi de noi si ne poarta de grija.

 

Sper ca va veni ziua cand vom fi iar "oameni".

Si sper ca iubirea va avea ultimul cuvant.

Caci iubirea este tot ceea ce avem cu adevarat.

 

 

Frank Sinatra - Fly Me To The Moon

"I love you not only for what you are, but for what I am when I am with you. I love you not only for what you have made of yourself, but for what you are making of me. I love you for the part of me that you bring out." (Elizabeth Barrett Browning)

Céline Dion - D'amour ou d'amitié

"A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca!" (Emil Cioran)

Modern Talking - Just close your eyes

"Tu esti...nu esti tocmai dragostea vietii mele pentru ca imi doresc sa te iubesc mai mult decat atat."
(Stephenie Meyer)

Idei despre viata...

Viata insasi nu este decat o colectie de fapte, amintiri, realizari si esecuri. Judecand la rece, inca de cand ne punem pe picioare si incepem sa constientizam unele fapte, devenim niste roboti ai erei progresului. Niste aparate automate care nu fac altceva toata ziua decat sa munceasca, sa alerge, sa fuga dintr-un loc in altul, incercand sa faca de toate si sa multumeasca pe toti sau cum e o vorba veche "sa impace si capra si varza", ceea ce este practic imposibil si groaznic de obositor.

Cati dintre noi ne-am oprit in ultima vreme sa admiram un nor, un apus de soare, o frunza atinsa de mantia toamnei, un fluture...oare cati am mai avut timp sa ne bucuram de frumusetea si linistea naturii, atat de compelxa, dar totusi singura aproape cu adevarat de noi, singura care ne primeste cu bratele deschise atunci cand avem nevoie de o gura de aer proaspat sau de un sfetnic bun si tacut?

Suntem atat de preocupati de "a face", "a avea", " a controla", "a detine", incat uitam lucrurile esentiale ale vietii. Uitam sa ne bucuram de chestiile marunte. Ele sunt pana la urma cele care dau culoare, pasiune, incredere, ele sunt cele care ne apropie unii de altii sau pe om de natura. Un gest, un cuvant spus din inima, o privire blanda, un ciripit intr-o dimineata de primavara cand esti la bunica la tara...toate astea iti incanta sufletul si relaxeaza trupul prins in incordarea cotidiana.Si eu ma fac vinovata de toate aceste lucruri si stiu ca gresesc, sunt constienta si regret in secunda urmatoare, ma lupt sa ma corectez si sa devin omul acela calm si rabdator, bun si constient ca daca faci bine si iti doresti bine asa si va fi. Ma lupt cu incordarea vesnica a orasului, cu fuga continua dupa bani pentru facturi..ma lupt si imi doresc sa reusesc si stiu ca daca imi doresc cu adevarat asa va fi.

Mai mereu in drum spre serviciu sau stand la o masa undeva incerc sa privesc dincolo de mastile oamenilor pe care ii intalnesc. Toti suntem agitati, nervosi, majoritatea au priviri reci, pierdute, ne uitam in jos, distrati pe geam si in cazul in care se lovesc doua persoane accidental sa te tii ce cearta incepe in cele mai multe cazuri...!!? E trist....ne distrugem moral si spiritual. Ce ar fi daca ne-am opri sa ne gandim putin la viata pe care ne-o dorim, sa constientizam ca exista mai mult de urmatoarea zi sau urmatoarea saptamana? Ce ar fi daca am gandi putin si in viitor, la cum am vrea sa arate? Eu una stiu ca vreau sa fie unul frumos. Si cand spun "frumos" nu ma refer la o viata roz si plina de lux, ci la una linistita alaturi de persoana pe care o iubesc. Sa vin acasa cu drag, stiind ca ma asteapta confortul familiei, cineva care sa ma ia in brate si o bucatarie care asteapta sa fie folosita :D.

Timpul trece pe langa noi si ne trezim la un moment dat ca am scapat ceva printe degete si nu stim ce...ei bine, este tocmai tineretea, elanul si increderea din primii ani ai vietii cand simti ca te poti bate cu toti pentru ce este al tau, cand simti ca poti muta muntii din loc. Daca acum nu facem nimic si nu constientizam ce trebuie sa facem, ce avem nevoie si ne dorim, anii trec si va fi tot mai greu. Si tocmai pentru ca ne lasam atrasi in jocul economiei de subzistenta, in tumultoasa viata cotidiana... Viata care ne este atat de draga si care in acelasi timp ne pune necontenit la incercare: ne masoara curajul, increderea, rabdarea, capacitatea de crea, diplomatia, finetea, moralitatea...viata care ne ridica pe cele mai inalte culmi, dar care ne si darama in cel mai negru abis, care ne supune la tot felul de incercari si cazne pentru a ne cali, a ne face demni si frumosi sufleteste. Caci ce e mai placut vederii decat un om care s-a ridicat din propria cenusa, care nu s-a lasat infrant in ciuda greutatilor? Indiferent de avutie, omul cu adevarat demn se remarca de la o mila...se cunoaste dupa privirea dreapta, neascunsa, dupa zambetul sincer si cald, dupa pasul hotarat si masurat, dupa puterea de a se adapta situatiilor impuse de viata. Si de un astfel de om avem nevoie pentru a rezista.

Viata...colectie de diapozitive alb-negru, uneori color (depinde de cat de recente sunt amintirile)...colectie de replici si incercari...un clasor in care ne insiram zilele...
Stim ce ne dorim cu adevarat? Sau sunt doar iluzii create de standardele societatii in care traim?

La batranete imi doresc sa ma plimb in liniste cu un mosulet al meu la brat printr-un parc toamna si sa imi aduc aminte de "colectia mea de timbre". Printre ele s-ar regasi: primul pom de Craciun pe care il tin minte, prima zi de scoala, primul sarut, prima zi de facultate, prima iubire..si desigur, multe altele pe care le voi mai aduna.

Viata este asa cum ne-o cladim si asa cum ne este dat, asa cum o meritam si asa cum trebuie sa fie.

Caci indiferent de stradaniile noastre, daca cineva acolo spune ca mai trebuie sa ne chinuim inca putin ca sa ne dovedim demni, inseamna ca asa este. Si totusi viata este ca o cana de ceai...dulce - amaruie, parfumata, calma cand o lasi pe masa si agitata cand te bucuri de gustul, caldura si moliciunea ei.

 

Iar tie, cana mea de ceai, care ma indemni sa scriu toate astea...iti multumesc pentru fiecare secunda si fiecare "diapozitiv" pe care il voi privi cu drag la batranete...
 

Nimic, doar iubire

De ce unii oameni insista cu nestapanita dorinta sa-si faca rau, voluntar sau involuntar? De ce ne incapatanam sa credem ca exista vointa, bunatate sau iubire chiar si acolo unde in repetate randuri ni s-a aratat ca nu este asa? De ce continuam sa speram chiar daca ne-am lovit de obstacole de netrecut, de prejudecati, de idei preconcepute..si mai rau de indiferenta, nehotarare sau imaturitate? Exista oameni care se simt legati de o anumita persoana si nu ii pot da drumul sau nu pot renunta la ea pana cand nu "isi platesc datoriile"...ceea ce inevitabil implica multa deznadejde si durere. Si totusi..de ce ne chinuim? Vointa si bunatatea izvorasc din latura umana..fie suntem creati pe tiparul bun, fie pe cel rau. Dualitatea a existat dintotdeauna si va fi mereu. Trebuie sa existe bine si rau, adevar si minciuna, noapte si zi..altfel totul ar fi ca un basm, incare toti am trai fericiti pana la adanci batraneti. Fapt care, mie mi s-ar parea groaznic de plictisitor. Si asta din mai multe motive. Nu am mai avea de ce sa ne straduim sa fim mai buni, mai frumosi, mai blanzi si intelegatori, nu am mai avea motive sa incercam sa realizam ceva. Ar fi totul perfect si am lua totul de-a gata. Nu ai avea ce sa faci ca sa te simti implinit ca om si mandru ca ai realizat ceva cu sudoarea fruntii, ca ai muncit pe branci sau ai indurat si plans si muncit zile si nopti pentru ceva sau cineva. 

Iubirea...alta poveste, poate cea mai grea si mai frumoasa din toate care exista. Ea exista pe veci sau nu exista deloc, dupa mine. Avem parte de episoade de romantism de-a lungul vietii pana cand gasim acea persoana pe care o dorim pentru tot restul existentei noastre. Avem impresia ca iubim, dar este atat de relativ acest sentiment, incat fericirea de moment, confortul, comoditatea, siguranta si faptul ca nu mai esti singur iti pot creea iluzia iubirii. Dar iubirea este ceva mult mai mare, ceva care ne cuprinde din adancul fiintei si ne inconjoara ca o mantie si creste pe masura ce suntem capabili sa trecem peste toate si peste orice ca sa fim alaturi, intr-un fel sau altul, de persoana pe care o iubim. Sunt oameni capabili sa indure ani intregi povara unei iubiri neimplinite si totusi sa aiba taria sa stea alaturi de alesul inimii doar ca prieten, doar ca sa il vada ca e fericit si sanatos. Pentru unii, acestia pot parea creduli, fara limite si scrupule..., fraieri, usor de manipulat sau ieftini. Poate o parte si sunt asa. Dar altii iubesc din adancul inimii si simt ca ar face orice pentru o posibila zi de fericire pura alaturi de persoana iubita. O zi de fericire pura in care nu exista nimeni, doar cei doi indragostiti, doar ei si sperantele lor, doar ei si visul ca vor avea parte de data asta de acea mare iubire la care toti visam si pe care foarte putini o gasim. Acea mare iubire care te topeste de pe picioare, care iti face inima sa iti pulseze in gat, care te face sa ti se faca pielea de gaina si sa tremuri de bucurie si emotie la fiecare atingere, care te face sa te simti atat de mare si puternic incat ai putea cuprinde in brate intreaga planeta.
Oare exista asa ceva? Raspunsul meu e DA, pentru ca am trait o asemenea zi. O zi perfecta.Si totusi merita atata durere pentru o zi? Da, merita, pentru ca in acea zi simti ca tot universul iti sta la picioare si de atata fericire pana si cea mai urata si mohorata zi iti pare luminoasa si calda. Reusesti sa vezi frumusete in tot ce te inconjoara si sa vezi rostul si celor mai neinsemnate lucruri. Pentru ca o astfel de zi, poate duce la o poveste de dragoste cum nu a mai fost. Cu suisuri si coborasuri, bucurii si dureri, dar o poveste in care esti gata sa induri si sa ierti orice, in care rabdarea si intelegerea devin o a doua natura a ta. Si oricat de suparat ai fi, stii ca acolo undeva exista ceva al tau si ca indiferent de ce se va intampla trebuie sa fie bine, pentru ca asa simti, pentru ca stii ca asa trebuie.

Prin urmare...exista iubire sau perfectiune, asa cum o percepem fiecare si transpusa in viata de zi cu zi? Gasim pe cineva si il facem "perfect pentru noi" sau chiar exista acel om, jumatatea care ne face intregi, pe care o descoperim mai devreme sau mai tarziu, in functie de "datoriile" pe care le avem fiecare de platit?

Eu ma incapatanez sa cred ca exista iubirea aceea pura care te topeste si te ridica in aceeasi clipa pana la culmile imposibilului. Cred ca in iubire ne gasim salvarea, speranta si viata insasi nu ar exista fara asa ceva. Iubirea care poate face un om sa devina divin, un ghimpe sa fie cel mai frumos trandafir si moartea sa fie doar un nou inceput.

Iar tu..esti speranta mea si sensul vietii mele...

Andromeda

 

 

http://www.descopera.ro/stiinta/2685696-o-noapte-cu-andromeda">

>