In pustiu

Acum durerea a atins limite de nesuportat. Daca as putea sa dispar, sa fiu intr-un loc de unde doar sa privesc in jos la furnicarul oraselor, fara sa simt nimic, fara sa mai sufar pentru nimic, as fi cea mai fericita. As simtit iar ca traiesc..desi ar fi doar o forma de a spune asta..macar nu as mai simti cum viata, sufletul si inima imi sunt sfasiate si rupte in mii si milioane de bucatele..bucatele care sangereaza, care dor pana la limita nebuniei..care ma fac sa vreau sa urlu cat ma tin puterile si sa cad nemiscata la pamant. Sa raman acolo o vesnicie..sa nu mai vad, simt, aud nimic..sa dispar..

Ce ne da dreptul sa sfasiem un suflet? Cine ne da autoritatea sa distrugem o viata? Pentru ce nu suntem capabili sa ne asumam riscurile si consecintele actiunilor si sentimentelor noastre? De ce nu avem puterea sa fortam inevitabilul si sa scutim pe ceilalti de duerere, chin si umilinta? De ce trebuie sa fim confuzi, lipsiti de rationament si putere cand vine vorba de propria noastra viata si ne aruncam in necunoscut, doar pentru ca mai tarziu sa ajungem sa nu mai stim cum sa razbim prin incalceli? De ce nu putem sa ne aparam sentimentele si nu putem sa ne luptam pentru ce ne dorim? Suntem constransi de imprejurari si ne temem sa fim "noi", ne temem sa respiram, sa vorbim, sa ne sustinem parerile, ideile si iubirile, doar pentru lucruri materiale. Dar, oare a fii om si a iubi, nu e mai presus decat orice? Oare alta sansa mai primim, daca nu profitam de ea, atat cat e in fata noastra? Daca nu facem tot ce putem sa o pastram, chiar daca altii te pot considera nebun sau paranoic?...macar stii ca ai incercat orice depindea de tine. Totusi exista intrebari: "Oare am facut tot? Oare puteam fi mai bun? Oare am gresit cu ceva?". Se va termina vreodata?
Oboseala psihica a atins limite de nemasurat. Timpul pare sa curga invers, o zi pare sa fie cat o saptamana, iar o luna cat un an.

Vreau doar liniste, vreau o viata doar a mea...

Iar tu?...inca mai cred in miracole si iubire...conditia e sa existe :( La ce bun sa iubesti, daca esti in plus in propria viata? Daca ingreunezi si viata altora? Daca nu esti iubit? Si totusi, mai cred in iubire, cred ca e posibil...

Nu poti cladi din nimic, nu poti forta limitele impuse si nu poti decat sa accepti ceea ce este deja...
Singurul lucru pe care-l poti face e sa inveti sa iubesti ceea ce este...