vis...

Este posibil sa iubesti atat de mult incat sa ti se faca dor de persoana draga inca dinainte sa te desparti de ea? Cu toate ca stii ca a doua zi o vei revedea? Sa te doara sufletul de dor si nevoia sa o tii in brate? Oare ajungem vreodata sa fim capabili de o iubire atat de mare incat sa simtim ca plutim de fericire si sa ne vedem toata viata implinita, chiar daca exista multe alte lipsuri si neajunsuri?
Este oare permis sa traiesti asa ceva si sa nu stii ce sa faci cu asemenea sentimente...sa te temi de puterea lor, sa te indoiesti de ele sau sa te bucuri?
Pentru ce ajungem sa iubim pe cineva atat de mult incat sa ne dam si ultima suflare ca aceea persoana sa fie fericita si sa avem bucuria de a o putea iubi fie si doar un ceas pe saptamana?
Care este ratiunea din spatele durerii si a iubirii?...

"Te-oi săruta pe gură cu buze-nfiorate;
Nu-mi voi închide ochii când ceţuri îi cuprind;
Ci vreau să-adorm de-a pururi în dulce voluptate,
Obrazul sărutându-ţi şi-n ochii tăi privind.
....................................................................

La pieptul tău iubit tu mă vei strânge iară,
Din nou voi simţi braţele dragi cum mă cuprind;
Mi s-o părea o clipă că aţipisem doară,
Obrazul sărutându-ţi şi-n ochii tăi privind."

(Adam Mickiewicz, Vis)