Oamenii sunt facuti din tarana si din suflare de viata. Am invatat sa fim generosi si nobili, curajosi si sinceri, dar nu am invatat sa fim inca "oameni".
Suntem masinarii care functionam in virtutea inertiei, care ne multumim cu ce si cat avem, care nu suntem capabili sa privim dincolo de prezent si ne limitam la clipa de fata. Durerea mare este ca suntem constienti ca vrem si ca putem mai mult, dar suntem incapabili sa si facem ceva in privinta asta. Suntem incapabili sa ne asumam deciziile, riscurile si sa fim independenti in gandire. Suntem atat de indoctrinati si de absorbiti de neajunsuri si problemele cotidiene incat amanam decizii importante. Suntem usor influentabili si nu ne luam viata in propriile maini decat cand ajungem la limita, cand vedem ca altfel nu se poate sau cand suntem in pericol sa pierdem pe cineva sau ceva drag. Cu totii spunem ca vrem, ca putem, ca ne-am dori sa facem, sa stim, sa realizam diverse lucruri, dar amanam la infinit sa facem pasul final.
Ne temem de noi, ne temem de sentimentele noastre si de puterea noastra.
Ne temem sa fim oameni dintr-o bucata. Ne temem sa ne asumam decizii importante si sa ne asumam riscuri. Ne temem de viitor si ne limitam la prezent, chiar daca este total pe dos fata de cum ne dorim. Suntem prinsi intr-un cerc vicios creeat de societatea prezenta, de moravurile, ideologiile si ideile stupide create chiar de noi insine. "Asta nu e bine, asta nu se cade, ailalta nu e posibila...". Traim dupa standarde impuse si ne inconjuram de persoane, obiecte si idei pe jumatate false. Ne lipseste puterea de a ne invinge pe noi insine si temerile care ne bantuie...
Suntem atat de prinsi de toate astea, incat am uitat sa daruim, sa fim buni si sa iubim. Pana si acestea din urma au devenit ceva comercial si trivial. Iubirea este pe cale de disparitie...suntem prinsi in valvataia supravietuirii si am uitat cum e sa iubesti cu adevarat; cum e sa iti bata inima cu atata putere incat ti-e teama sa nu o auda cel drag; cum e sa iti simti genunchii atat de moi, incat ai putea sa te prabusesti de emotie ca il vezi; ne limitam la "iubirea" care decurge din obisnuinta, din nevoie sau confort si am dat la o parte sentimentele pure si sincere care ne-au facut oameni prima oara.
E dureros ca marea majoritate suntem prinsi in aceasta panza zi de zi si ca ne innecam in propriile decizii si sentimente.
E strigator la cer ca nici acum nu am invatat sa daruim si sa fim generosi in gandire, vorbe si fapte si ca tot ceea ce conteaza pentru cei mai multi sunt obiectele, posesiile materiale, puterea de a ii face pe altii sa se plece supusi in fata lor.
Nu vom fi oameni pana nu vom invata sa fim integri si hotarati, sa fim indivizi unici si independenti in gandire si decizii si nu vom invata sa iubim, pana cand nu vom simti cum e sa iubesti pe altul mai mult decat pe tine insuti. Pana cand nu vom fi capabili sa ne lasam pe noi pentru fericirea celuilalt si pana cand nu vom fi capabili sa trecem peste munti si oceane ca sa revedem acei ochi care ne-au fermecat pe veci...
Suntem singurii care au puterea de a schimba ceva, insa ne lipsesc vointa si increderea...ne lipseste curajul de a ne asuma riscuri si de a investi in viitor...ne lipseste calitatea prima si cea mai fundamentala a omului...Iubirea adevarata...
Iar tu, iubirea mea...astept...si ma inving in fiecare clipa
"O clasica dragoste veche,
Transcrisa in versuri, candva,
Acum isi gaseste pereche
Si replica este a ta.
Mereu, intre viata si moarte,
Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,
Iar astazi, cand esti prea departe,
Abia te mai strig sugrumat.
Vin versuri stravechi sa-mi inspire
Poemul cel nou ce il chem
Si totusi exista iubire,
In veci, peste orice blestem."
(Adrian Paunescu, "Totusi iubirea peste blestem")
