Dimineata uda si racoroasa de la ploaia scurta de peste seara a amortit-o si mai rau. Si asa nu era spatiu suficient in adapostul improvizat. Dar trebuia sa reziste inca putin. Sigur avea sa gaseasca vreun satuc, hrana...un pat... De cand nu mai dormise intr-un pat, nici nu mai stia. Ii era dor de un locsor cald si curat sa isi odihneasca muschii incordati la maxim. O dureau toate membrele, inchieturile...incordarea fizica si psihica ajunsesera la punctul de maxim. Simtea cum ii zvacnesc tamplele de atata durere si chin. Oare cat poate indura un om? Cata durere? Cata suferinta? Cata umilinta si dezamagire?
A deschis ochii cu greu. Soarele incepuse sa isi faca aparitia printre putinii nori ramasi si se parea ca va fi o zi calda. Trebuia sa isi adune toate fortele sa porneasca mai departe. Era datoare familiei si copilului sa nu renunte. Avea sa lupte si sa indure toate necazurile. Sigur vor fi si zile fericite.
A pornit in directia drumului vazut cu o seara in urma. Acum, odihnita fiind si in lumina clara a zilei, distanta nu mai parea la fel de mare. Pana la pranz avea sa ajunga acolo. Astfel ca a mai prins puteri si incredere. A fost nevoita sa faca vreo trei opriri pana sa ajunga, epuizata fiind si nehranita corespunzator. Eforturile si teama din ultimele zile aproape ca au doborat-o.
Undeva, putin dupa ora amiezii, a ajuns la drumul de tara. Urmele erau adanc lasate de caii si carutele care il strabateau periodic. Acum fiind duminica, probabil ca oamenii erau in sat, linistiti, la masa sau la taclale. Cand a ajuns la marginea satului a ramas intepenita de teama. Daca acei oameni aveau sa o alunge? Daca nu gasea pe nimeni care sa o adaposteasca si sa o ajute? Ce avea sa faca, unde se va duce? S-a asezat pe o piatra de la marginea drumului si si-a lasat capul pe brate. Ganduri negre au inceput sa ii goneasca prin minte si lacrimile ii siroiau pe obrajii murdari de praf. Nu mai stia de cand statea asa, cand a simtit o mana atingand-o usor pe umar. La inceput s-a speriat si a sarit ca arsa din locul unde se afla. Apoi s-a linistit.
Era un batran, cu o fata binevoitoare si zambet cald. Cand i-a aflat povestea s-a oferit sa o ia la el acasa, sa se adaposteasca o perioada si, daca dorea, putea sa si ramana. Sotiei lui i-ar fi prins bine o fata ajutor in casa. Avea o familie mare, cu multi copii, iar treburile din casa nu mai conteneau. Batranul era brutarul satului si avea o curte si acareturi pe masura. Baietii veneau sa il ajute ziua la treaba, iar sotia sa ramanea singura cu cei mici si cu toate celelalte sarcini gospodaresti.
O data ajunsa, s-a trezit in mijlocul unei familii numeroase, stransa in jurul mesei. Toti il asteptau pe batran. Nu mica le-a fost mirarea cand au zarit-o si pe fata, dar cand au aflat patania ei, au fost mai mult decat bucurosi sa o primeasca printre ei.
Din ziua aceea fata nu a mai plecat de acolo. Zilnic se trezea inainte de rasaritul soarelui si deretica pana la lasarea intunericului. Nici ca se putea sa gaseasca vreun loc mai primitor si mai frumos ca aici. Era aproape de munti, iar aerul curat ii facea bine. Cand avea timp liber se ducea in padure si aduna plante de leac, pe care invatase sa le cunoasca de la mama ei. Duminica se ducea cu familia la biserica apoi se strangeau cu totii sa ia masa si sa mai vorbeasca despre cele intamplate prin sat. Isi putea creste copilul linistita, dar nu era zi sa nu se gandeasca la ceea ce se intamplase.
Avea sa duca toata viata aceasta povara imensa si zilnic avea sa jeleasca pe cei pierduti...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu