Umbrele se lasa incet peste desertul pustiu si incins de dogoarea soarelui de peste zi. Numai cate o vietate noctura se taraie incet prin buruienile scurte si uscate. Un vant rece si scurt ridica nori de praf si atmosfera devine si mai apasatoare si mai sinistra decat era cu un minut in urma. Nici urma de vreo asezare umana... Decat stanci, pietre, arbusti uscati, buruieni...scorpioni si alte ganganii. In departare muntii se vad ca niste umbre exagerat de prelungite. Oricat de mult ai merge in directia lor, tot departe raman. Poate sunt un miraj? Sau poate oboseala a ajuns la asa nivel incat mintea nu mai poate distinge realitatea de halucinatii.
Apa nu exista aproape deloc, plantele sunt uscate in marea lor majoritate, iar singurele locuri ferite pentru odihna sunt gramezile de pietre si stanci unde te poti proteja de soare fierbinte al zilei. Noroc ca in ultimele zile plouase putin si apa inca se mai gaseste pe sub o piatra sau adunata la radacina vreunei plante. In departare se vede dara albicioasa a unui drum de tara, impracticabil acum din cauza caderilor masive de pietre.
"Oare mai am putere sa ajung pana acolo?" Alimentele s-au epuizat, apa la fel...mai este decat ce a ramas pe fundul recipientului de la ploaia de noaptea trecuta... Incaltarile sunt rupte si pietrele sunt atat de taioase...picioarele ranite incep sa se infecteze... "Oare de ce atat chin si durere? Pentru ce? Cu ce am gresit atat de mult? Doar pentru ca am fugit sa imi salvez viata? Pentru ca m-am luptat pana la epuizare cu oamenii plecati in urmarirea mea si am reusit sa-i ucid? Oare pentru asta...ca am savarsit pacatul capital? Dar a fost pentru a-mi proteja viata si copilul nenascut inca."
Femeia incepuse sa delireze usor. Oboseala, frica, groaza ce au pus stapanire pe ea dupa ce satul a fost ars din temelii incepusera sa-si spuna cuvantul. Toti din familia ei au fost ucisi, iar femeile ramase in viata au fost luate sclave. Se ruga la sfintii ei sa o tina in viata, desi habar nu avea incotro se indrepta si daca avea sa scape din pustietatea asta. Totusi, credinta nu o parasise, era singura care o mai tinea in viata si ii dadea putere sa mai mearga.
De cateva zile nu mai simtea copilul si incepuse sa se teama de ce e mai rau. Totusi, sarcina nu este atat de avansata. Spera sa fie bine pruncul ei. Doar el o mai lega acum de viata de acolo, cu familia ei, sotul ei...o viata atat de frumoasa si totusi atat de departe. Parca au trecut decenii de atunci, atat de indepartate i se pareau evenimentele. In realitate se scursesera maxim 7, 8 zile, nu mai stia, le pierduse socoteala.
Cum noaptea incepuse sa isi faca simtita aparitia, femeia trebuia sa-si gaseasca un adapost sigur, mai ales ca norii de ploaie isi faceau simtita iar aparitia. Si-a facut culcusul intre doua stanci in forma de A si cu ajutorul unor crengi si frunze uscate si-a incropit o saltea. Inainte sa adoarma si-a pus recipientul pentru apa la varful unei frunze, astfel incat apa cazuta pe frunza sa se stranga acolo. Nu era cea mai buna, dar avand in vedere conditiile, era o binecuvantare. A adormit aproape imediat si a avut o noapte foarte agitata si plina de vise urate.
